Cauciuc

        În anul 1860 Greville Williams reușește să obțină și să stabilească formula chimică a izoprenului prin distilarea cauciucului natural. Această descoperire face posibilă etapa următoare de sintetizare a cauciucului artificial din izopren și acid clorhidric, în anul 1879 de către „Gustave Bouchardat”. Prin anul 1900 J. Kondakow reușește sintetizarea din dimetilbutadienă, patentul de obținere a cauciucului artificial a fost acordat în anul 1909 lui „Fritz Hofmann”. Această descoperire permite fimei Bayer din Leverkusen să producă între anii 1915 -1918 o cantitate de 2 500 de tone cauciuc artificial. Prima producție de cauciuc sintetic reentabilă din punct de vedere economic a fost cauciucul (SBR) produs în 1929 prin metoda de polimerizare a emulsiei a lui Walter Bock.

        În anul 1930 Erich Konrad și Eduard Tschunkur reușeșc să producă în Germania cauciucul (NBR), iar în USA  firma DuPont produce cauciucul (CR), care azi este numit neopren.

        În 1942 în USA se reușește producerea cauciucului-silicon, iar în 1948 cauciucul-fluor, ca în anii următori să fie perfecționat tot mai mult producția de cauciucuri sintetice.

Utilizare

          Între 65 % și 70 % din producția totală de cauciuc este folosită ca materie primă pentru producerea anvelopelor de mașini. Cauciucul natural este folosit atare ca polimer sau sub formă de amestec cu cauciucul sintetic. Dezavantajul cauciucului natural este se poate descompune dacă ajunge în contact cu lumina solară (razele UV) sau cu lipidele.

         O altă aplicare importantă este de folosire ca liant în industria hârtiei, industria producătoare de covoare sau în medicină mănușile din latex. Mai poate fi folosit ca profile elastice de etanșare, la cele care sunt supuse la acțiunea intemperiilor se folosește EPDM (ethylene propylene diene monomer).